Relaţia client – psihoterapeut tebuie să fie o legătură între lumea copilului şi terapeut. Relaţia se referă în primul rând la realizarea unei conexiuni cu copilul şi înţelegerea percepţiilor copilului. Este foarte probabil ca copilul să vadă mediul în care trăieşte într-un mod foarte diferit de felul în care îl văd părinţii. Psihoterapeutul trebuie să lucreze din interiorul cadrului de referinţă al copilului.
Relaţia copilului cu terapeutul trebuie să para că este exclusivă, fără intruziunea altora, ca de exemplu părinţii sau fraţi. Copilul trebuie să simtă că este acceptat de psihoterapeut pentru felul în care se percepe pe sine. Este util să informăm părinţii că copilul s-ar putea să nu dorească să discute ceea ce se întâmplă în şedinţele de terapie. Uneori se întâmplă ca în procesul terapeutic copilul să dezvolte comportamente mai rele decât cele aparente la începutul terapiei şi este util să informăm părinţii asupra acestui aspect.
Copilul trebuie să aibă încredere că temerile, anxietăţile şi gândurile negative faţă de părinţi nu vor fi dezvăluite părinţilor sau altor persoane fără acordul copilului.
Pentru ca copilul să se simtă în siguranţă este nevoie de o structură. Structura dă copilului sentimentul de siguranţă şi predictibilitate în cursul şedinţelor de terapie. Structura implică stabilirea unor limite comportamentale şi informaţii legat de durata şedinţelor de terapie. De asemenea copilul trebuie pregătit pentru finalizarea fiecărei şedinţe de terapie.
Este nevoie să ne gândim la siguranţa copilului atunci când alegem materialele de joacă în şedinţele de terapie. Jucăriile sau echipamentele uşor de spart pot fi o sursă de anxietate pentru mai mulţi copii care nu vor să fie responsabili de faptul că au stricat ceva.
Psihoterapeutul care lucrează cu copii trebuie să fie congruent, în contact cu propriul copil interior, acceptant şi detaşat emoţional. Copilul trebuie să perceapă relaţia cu psihoterapeutul ca fiind de încredere şi cabinetul ca fiind un mediu sigur. Copiii sunt foarte buni la recunoaşterea persoanelor care nu sunt congruente şi care încearcă să joace un rol care nu este compatibil cu restul personalităţii lor. Terapeutul trebuie să aibă o personalitate integrată, să fie autentic, constant şi stabil, astfel încât încrederea să fie dezvoltată şi menţinută.
Lumea adultă este foarte diferită de lumea copilăriei, dar totuşi ca adulţi nu am pierdut copilul din noi, care este încă o parte a personalităţii noastre. Accesarea copilului nostru interior nu înseamnă să fim copilăroşi sau să regresăm spre copilărie, ci să revenim în contact cu acea parte din noi care se potriveşte confortabil în lumea copilului.
Dacă dorim să încurajăm copiii să exploreze partea personală şi poate mai întunecată, atunci trebuie să arătăm cât mai multă acceptare, petnru ca copilul să aibă permisiunea să fie ceea ce este.
Comments are closed