Miturile psihoterapeutice constau din trei componente legate între ele: problemele psihologice, caracteristicile personale disfuncţionale şi originea acestor caracteristici personale.
Problemele psihologice sunt orice situaţii care necesită atenţie clinică. De exemplu în psihoterapia raţional-emotivă categoriile principale de probleme psihologice sunt emoţiile inadecvate şi comportamentele de auto-înfrângere. La nivel fundamental, problemele psihologice sunt tipare de comportament (incluzând răspunsuri fiziologice, comportamentul verbal şi comportamentul motor), gândurile şi sentimentele asociate cu distresul sau lezarea. Ca urmare scopul psihoterapiei este schimbarea felului în care clientul gândeşte, simte şi se comportă. Astfel, problemele psihologice şi scopurile tratamentului pot fi descrise în termeni de comportamente cognitive, afective şi comportamentale. Această perspectivă asupra problemelor psihologice este congruentă cu definirea tulburărilor mentale din DSM-5 (2015): „un sindrom este un grup sau un tipar de simptome, afecte, gânduri şi comportamente care tind să apară împreună în prezentările clinice”.
Teoriile psihoterapeutice diferă în modul în care portretizează problemele psihologice şi scopurile corespondente de tratament. Unele teorii concep problemele psihologice în termeni de simptome, sau dificultăţi emoţionale, comportamentale sau în gândire. Alte teorii susţin că problemele psihologice sunt tulburări ale personalităţii sau caracterului. De exemplu, teoriile psihodinamice susţin că simptomele sunt expresia simbolică a unei probleme mai profunde sau a unei boli şi nu constituie ele însele problema. Ca urmare, teoriile centrate pe simptom concep scopurile psihoterapiei ca fiind orientate pe reducerea simptomelor, în timp ce teoriile centrate pe personalitate concep scopurile psihoterapiei în termeni de reorganizare a personalităţii sau schimbare caracterială. Aceste două perspective nu sunt însă atât de diferite cum ar putea părea la prima vedere. Personalitatea se referă la tipare stabile de gândire, sentimente şi comportamente, astfel că reorganizarea personalităţii implică schimbări ale acestor tipare. Diferenţa dintre cele două tipuri de teorii este însă aceea că teoriile centrate pe personalitate subliniază tiparele globale constante de gândire, sentimente şi comportamente, în timp ce teoriile centrate pe simptom subliniază tipare mai specifice şi circumscrise.
Persoanele care vin la psihoterapeut caută ajutor pentru gânduri, sentimente şi comportamente care provoacă distres sau sunt debilitante şi nu pentru o patologie ipotetică aflată la baza acestora. Din perspectiva metamodelului patologia aflată la baza simptomelor este cauza problemei psihologice şi nu problema psihologică în sine. Conform metamodelului, caracteristicile personale disfuncţionale sunt determinanţii imediați sau cauzele problemelor psihologice. Anumite caracteristici individuale produc probleme psihologice sau psihopatologie. Aceste caracteristici personale sunt constructe centrale ale personalităţii. De exemplu, REBT susţine că credinţele iraţionale se află la baza problemelor psihologice.
În ”Hipnoza și stresul” (2008, p. 35), Hawkins spunea: “Toate psihoterapiile se bazează pe o poveste teoretică sau o hartă, care de obicei explică etiologia problemei de prezentare, precum și modul în care este menținută simpromatologia, alături de o modalitate de tratament… Inerentă poveștii este credința profundă că pacientul se va însănătoși dacă se angajează în anumite ritualuri terapeutice. Atunci când pacientul împărtășește cu terapeutul o expectanță puternică pentru schimbare și speranța uni rezultat psihoterapeutic favorabil, avem un placebo puternic”.
Dar contează ce fel de explicație furnizăm clientului? ”Domnule doctor, cred că am atacuri de panică. Este destul de rău și nu știu ce să fac”. ”Nu-ți fă griji”, spune psihoterapeutul, ”Ai apelat la cine trebuia. Atacurile de panică sunt tratabile și metoda psihoterapeutică pe care eu o aplic funcționează foarte bine pentru atacurile de panică. Dar este nevoie să cooperezi și să îmi urmezi prescripțiile întocmai atunci când îți dau teme de casă. Dacă procedezi astfel, garantez că te vei simți mai bine. Metoda pe care o aplic este validată științific: probabil ai auzit de ea, este faimoasa psihoteraie de picior stâng”. ”Da, bineînțeles”, spune pacientul, evident fără a avea habar despre ce vorbește psihoterapeutul. Așa că psihoterapeutul îi spune: ”Bine, acum vom începe tratamentul. Te rog să te ridici în picioare, să mergi în colțul acela din stânga al încăperii, să stai într-un picior, piciorul stâng, timp de 15 minute, iar eu îți voi monitoriza progresul”. După aproximativ 5 minute psihoterapeutul spune: ”Cum te simți?” iar pacientul răspunde: ”Păi, mă furnică piciorul stâng și îl simt cam amorțit”. ”O, fantastic”, spune terapeutul, ”Vezi, deja funcționează. Este foarte bine; continuă să stai într-un picior”. După alte 5 minute, psihoterapeutul întreabă: ”Cum te simți acum?” ”Păi, nu prea bine”, spune clientul, ”Piciorul mi-a amorțit cu totul și a început să mă doară”. ”O, fantastic! Funcționează mai repede decât m-am așteptat. Este normal să te doară piciorul – este catharsis-ul. E grozav, ți-am spus că psihoterapia funcționează”, continuă psihoterapeutul, care după alte 5 minute întreabă iar clientul: ”Și acum?” ”Acum doare foarte tare. Cred că nu mai pot să stau așa mult timp”, se plânge pacientul. ”Da, bineînțeles, te poți opri acum și poți lua loc”, explică psihoterapeutul. ”Vezi, ăsta este un semn foarte bun. Da, foarte bun. Acum nu poți sta într-un picior – piciorul stâng- mai mult de 15 minute într-o ședință de psihoterapie, dar pe măsură ce vom progresa îți vei putea menține poziția tot mai mult timp și cu cât vei sta mai mult timp pe piciorul stâng, cu atât vei vedea mai mult beneficiile. Ne vedem săptămâna viitoare, dar până atunci te rog să stai într-un picior, acasă, progresiv, cu 5 minute mai mult în fiecare zi, astfel încât, până când ne vedem săptămâna viitoare, vei putea sta 50 de minute într-un picior – pe durata întregii ședințe de psihoterapie. Deci, te rog ca în fiecare zi, la ora 7 fix, să mergi în colțul din stânga al dormitorului și să stai într-un picior- piciorul stâng, în prima zi 15 minute, a doua zi 20 de minute, apoi 25 și tot așa, și să ții un jurnal detaliat al gândurilor și sentimentelor tale în timp ce stai într-un picior. Ne vedem săptămâna viitoare”. În săptămâna care urmează, clientul vine la ședința de psihoterapie și terapeutul întreabă: ”Cum te simți? Ți-ai făcut tema de casă? Mai ai atacuri de panică?” și clientul răspunde: ”Mi-am făcut tema de casă. Nu mai am atacuri de panică, dar mă doare piciorul stâng și am început să am dureri de cap.” ”Fantastic!”, răspunde psihoterapeutul, ”Ți-am spus că psihoterapia de picior stâng este foarte eficace. Ți-a vindecat atacurile de panică. Acum, hai să ne ocupăm de durerile de cap. Știi, psihoterapia de picior stâng este aplicabilă pentru o gamă foarte largă de probleme. Vom începe prin a sta într-un picior – piciorul stâng- de data asta în colțul din dreapta al încăperii…” (fragmentul este o poveste spusă de regretatul Peter J. Hawkins în cursul unui seminar în 2008) (Popescu, 2012, pp.3-4).
Deși aparent orice explicație dată clientului este la fel de bună cu alta, lucrurile sunt totuși puțin diferite. Pentru ca un mit psihoterapeutic să fie eficient și acceptabil pentru client, acesta trebuie să fie congruent cu credințele culturale ale clientului și apropiat de modul în care clientul își explică propriile dificultăți. Un mit psihoterapeutic eficient trebuie să fie compatibil cu atitudinile și valorile clientului.
Dar ”adevărul” mitului terapeutic nu este o condiție a eficacității sale. Adevărul științific nu este un factor curativ în psihoterapie (Hawkins, 2008). Cele mai multe abordări psihoterapeutice au eficacitate similară, ceea ce sugerează faptul că nici un sistem explicativ nu este superior altuia. Cu alte cuvinte, eficiența psihoterapeutică nu are legătură cu adevărul explicației oferite clientului, ci cu gradul în care clientul acceptă explicația respectivă.
Comments are closed