Dezvoltarea psihoterapiei din ultimele decade a dus la abordarea integrativa in psihoterapie. Aceasta idee nu este noua in psihoterapia existentiala. Yalom (1980) spunea ca psihoterapia existentiala este mai mult decat o abordare specifica in psihoterapie. Ca urmare, integrarea teoriilor devine o necesitate in cadrul perspective existentialiste. Inca din 1995 Schneider si May propuneau o abordare existentiala integrativa in psihoterapie, care lua in considerare noile directii de dezvoltare ale existentialismului, incluzand modul in care psihoterapia existentiala si psihoterapia integrativa pot fi reunite sub aceeasi umbrela.
Conform teoriei existentiale, vom crea o forma noua de psihoterapie cu fiecare client (Yalom, 2002). Cu alte cuvinte, abordarea psihoterapeutica trebuie sa fie mereu adaptabila si adaptata clientului, nevoilor sale, dorintelor si valorilor sale.
Ideea generala a psihoterapiei existentiale integrative este de a ajuta clientul sa optimizeze libertatea de alegere in cadrul limitarilor vietii. Aceste limitari se refera la fiziologie, conditionarea mediului, capacitatea cognitiva, gama afectiva si asa mai departe. Alegerea este caracterizata de capacitatea de expansiune sau constrangere functie de cererile situationale. Desi alegerea implica intotdeauna procesele volitionale, nu implica in mod necesar ceea ce numim in mod clasic vointa. In acest context, dorinta si capacitatea clientului privitor la schimbare este determinantul cheie al alegerii. Pe de alta parte, schimbarea urmeaza stadiile schimbarii descrise de Prochaska si DiClemente, fiind un aspect care tine de integrarea in psihoterapie, din punct de vedere teoretic.
Perspectiva existentiala, spre deosebire de cea psihodinamica, subliniaza ca forma principala a conflictului trait de individ se regaseste in confruntarea individuala cu datul existentei. Prin datul existentei intelegem anuite griji fundamentale, proprietati intrinseci ale existentei fiintelor umane in lume. Din perspectiva integrativa, vorbim despre influentele mediului social, familial si politic in formarea si evolutia sinelui. Dintre aceste influente, experientele extreme sunt cele care modeleaza cel mai profund fiinta umana – experientele sau grijile fundamentale: moartea, libertatea, izolarea si lipsa sensului.
Moartea este cea mai evidenta grija fundamentala. Nucleul conflictului existential este sesizarea inevitabilitatii mortii, versus dorinta de a continua sa existam. Libertatea la randul ei este acompaniata de anxietate, iar in sens existential se refera la absenta unei structuri externe. Izolarea existentiala, cea de-a treia grija fundamentala, inseamna o izolare care se insoteste de acceptarea faptului ca indiferent cat de mult ne apropiem de ceilalti, fiecare din noi intra in existenta singur si o paraseste singur. In sfarsit, cea de-a patra grija fundamentala este lipsa de sens. Daca in cele din urma va trebui sa murim, care este sensul vietii? Conflictul dinamic existential provine din dilema unui individ care cauta sensul, dar este aruncat intr-un univers lipsit de sens.
Toate acestea sunt procese care apartin sferei integrarii psihoterapiei cu filosofia, aspectele sociale, politice si psihodinamice. Astfel, angoasa alimenteaza psihopatologia, iar cele patru griji fundamentale sunt integrate nevoilor si satisfacerii acestora inca din perioada micii copilarii.
Istoricul psihoterapiei existentiale
Sorgintea acestei orientări terapeutice se află în existenţialismul filosofic european, care are ca principali reprezentanţi pe: M. Buber, M. Heidegger, S. Kierkegaard, G. Marcel, JP. Sartre precum şi în filosofia şi psihologia orientală. Conform acestor concepţii individul „normal” fiinţează în lume, este parte din existenţă şi ca atare, se manifestă liber şi spontan, creativ şi natural. Prin procesul de alienare are loc „ruperea de lume”, „tăierea” din existenţă; subiectul se îndreaptă vertiginos spre drumuri închise, blocate, psihopatologice. În acest moment se impune intervenţia psihoterapeutului pentru a acorda suport psihosocial şi pentru a participa la curăţirea „psihosferei” şi „sociosferei” din care face parte clientul. „Existenţialiştii utilizează noţiunea de empatie mediată pentru a înţelege „lumea” depresivului, a maniacului, a obsesivului, a schizofrenului etc. Punândus-e în situaţia pacientului, ei încearcă să interpreteze simptomele individuale pe baza conceptelor filosofice”. Omul, ca fiinţă liberă şi creativă, construieşte proiecte existenţiale şi apoi se angajează – pentru devenirea întru fiinţă – pe drumul prevăzut şi cuprins în proiect. Eşecurile, blocajele sau orientările greşite pe un astfel de „drum existenţial” îl pot marca profund pe individ, uneori, împingându-l spre sfera psihopatologiei. De aceea terapeutul asigură clientului aflat în impas existenţial o punte spre realitate, participă la eliberarea acestuia de teama şi complexe afective, redându-i speranţa şi libertatea. Abordarea terapeutică existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său, o entitate sui generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare. Se pune accent pe autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului destin, pe creativitate, spontaneitate şi autenticitatea fiinţei umane. Terapia existenţialistă nu lucrează cu anormalitatea, ci cu ceea ce mai este încă bun şi sănătos în fiinţa omenească. Nu există boală psihică în concepţia existenţialistă, ci numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei, ca urmare a scăderii şi reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen ontologic iar nevroza expresia disperării existenţiale. Anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane, fapt ce duce la depersonalizare şi apatie, la „situaţii-limită” ce determină o existenţă umană alienată, absurdă, izolată şi lipsită de sens.
Tehnici şi proceduri psihoterapeutice existentiale clasice
Analiza existenţială este o „atitudine” pe care o adoptă terapeutul faţă de alte persoane. Terapeutul trebuie să fie flexibil în utilizarea tehnicilor, acestea fiind alese de la caz la caz. Majoritatea analiştilor existenţialişti folosesc tehnici din terapiile de orientare dinamică şi o serie de tehnici terapeutice folosite şi în alte abordări. Cele mai întâlnite sunt: intenţia paradoxală; dereflecţia; tehnici nonverbale; tehnica fanteziei ghidate; tehnici dramatice care presupun joc de rol cu imaginaţie dirijată; fantezia şi reveria, preferabile exprimărilor seci; relaxare musculară pentru conştientizarea senzaţiilor de tensiune; tehnici de educare a voinţei; tehnici de concentrare a atenţiei; tehnici de relaxare.
D.Polkinghorne propune următorul plan de acţiune în analiza existenţială:
1. Explorarea eului. Este o examinare amănunţită a celor patru dimensiuni ale vieţii clientului: lumea naturală, lumea publică, lumea privată şi lumea ideală. Este descrierea propriei lumi, a memoriei, sentimentelor şi reacţiilor proprii. Clientul este încurajat să recunoască şi să definească propria experienţă aşa cum este ea în realitate, să accepte o poziţie criticist- constructivă pentru o înţelegere clară a modului său de existenţă.
2. Schimbarea direcţiei vieţii, prin care se ia decizia de schimbare a propriei vieţi. Terapeutul îl ajută pe client să analizeze şi să evalueze toate alternativele posibile şi să selecteze apoi varianta optimă.
3. Manifestarea noii vieţi demne. Se implementează şi se manifestă noul sistem axiologic. În această etapă se stabilesc modalităţile de valorizare şi punere în acţiune a talentelor clientului, a abilităţilor şi deprinderilor personale. Accentul este pus pe descoperirea talentelor. Acum clientul se aruncă în lupta pentru construirea propriului destin şi de aceea trebuie încurajat
Problematica grijilor fundamentale
Irvin Yalom terapeutul continuator al curentului existenţial, defineşte psihoterapia existenţială ca o abordare psihoterapeutică dinamică, cu centrarea pe accesarea şi rezolvarea conflictelor intrapsihice inconştiente, care perturbă funcţionarea adaptativă a individului. Aceste conflicte interioare, sunt rezultatul din întâlnirea cu preocupările ultime ale ale existenţei: moartea, libertatea, izolare, lipsa de sens. Problematica morţii se referă la conflictul dintre conştientizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa de imortalitate a omului. Paradoxul este că, deşi moartea distruge fizic omul, tot ideea de moarte îl poate salva de la existenţa anostă. Anumite situaţii limită din viaţă deschid calea spre o conştienţizare a degradării existenţei. Când această întâlnire cu moartea este valorificată în sens constructiv (rolul psihoterapiei), persoana are posibilitatea să aprecieze cu adevărat darurile eixtenţei. Psihoterapia existenţială afirmă că psihopatologia acestei problematici a morţii este rezultatul modului ineficient de a transcende moartea. Problematica libertăţii ţine de confruntarea între conştientizarea lipsei de structură, de fundamentare a universului în care trăim şi dorinţa noastră de fundamentare şi organizare. În viaţa de zi cu zi suntem condiţionaţi de multe cerinţe concrete. Însă dincolo de aceste restricţii suntem liberi să alegem cum să acţionăm într-o situaţie, ce atitudine să adoptăm, dacă să fim puternici, curajoşi, fatalişti, sau panicaţi. Alegerea ne aparţine, să trăim o viaţă plină de regrete amare, sau să ne găsim o cale de a ne depăşi handicapul, şi în ciuda lui, a ne găsi un sens în viaţă. Principul terapeutic existenţial general este ca atunci când clientul se lamentează în legătură cu situaţia sa de viaţă, este de a-l întreba şi a-l ajuta să conşrientizeze cum a creat el această situaţia, în ce fel este responsabil de ceea ce i se întâmplă. Intervenţia terapeutică, presupune, ca în primul rând, clientul să-şi asume responsabilitatea şi apoi să treacă la acţiune în felul ales de el. Problematica izolării rezultă din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii noastre existenţiale şi dorinţa noastră de contact , de protecţie, da a fi parte a unui întreg mai mare. Îngroziţi de izolare, oamnenii încearcă, în general să scape de groază prin căutarea ajutorului la nivel interpersonal (stabilesc relaţii pentru că trebuie s-o facă, şi astfel de relaţii sunt bazate pe nevoia de supravieţuire şi nu pe cea de creştere. Uunul dintre obiectivele majoreale terapiei existenţiale este să rezolve dilema fuziune – izolare. Persoana sănătoasă intră în relaţie cu celălalt, fără dorinţa de a scăpa de izolare devenind una cu celălat sau fără a-l transforma într-un instrument de apărare împotriva izolării. Una dintre primele intervenţii ale terapeutului este de a-l ajuta pe client să-şi identifice şi să-şi înţeleagă modul personal de interacţiune cu ceilalţi. Problematica lipsei de sens se referă la confruntarea dintre conştientizarea faptului că nu există „sensuri” sau „proiecte” universale şi nevoia omului de a avea scopuri, valori, idealuri la care să se raporteze. Criza existenţială izbucneşte atunci când omul se confruntă cu evenimente 38 care-i destructurează siguranţa, stabilitatea, sistemul de credinţe şi scopuri pe care şi le-a construit, şi-l fac să să-şi dea seama de relativitatea lor. Sarcina terapeutului este de a a examina cu exigenţă şi conştiiciozitate legitimitatea plângerii că “viaţa nu are sens”. Punctul de vedere existenţialist este că, fiinţa umană este singura care creează sens în lume: nu există nici un proiect prestabilit , nici un alt scop în afara omului. În acest sens, sarcina terapeutului este a ajuta clientul să realizeze că “sensul” este un concept foarte relativ.
Psihoterapia existentiala integrativa
Psihoterapia existentiala integrativa cauta sa creeze o punte de legatura intre principiile existentialiste si cele integrative moderne. Luand in considerare principiile existentiale clasice, este creat un cadru teoretico-aplicativ coerent, care porneste de la principiile unificatoare integrative si pune accent pe interactiunea individului cu lumea. Consideram psihoterapia existentiala integrativa o modalitate de extindere a principiilor integrative in sfera existentialismului filosofic si a practicii existentiale traditionale.
Comments are closed